M-am întâlnit prima oară cu soțul meu când eram la vârsta grădiniței. Să fi avut vreo 4-5 anișori. Unul din bunicii mei la care mergeam mai rar stătea în acceași curte interioară cu părinții lui Alex. Nu ținem minte clar să ne fi jucat foarte mult dar cert este că în acea curte interioară erau puțini copii și doar doi se jucau cu pisicile : eu și Alex :).
Mai târziu ne-am întâlnit în clasa a 6-a la un concurs de Miss și Mister pe care l-am câștigat amândoi (eu îmi amintesc că am fost singura fată care a știut să facă o ciorbă). Organizatorii concursului aveau o fundație ecologică prin intermediul căreia făceau proiecte cu copiii. Și așa am ajuns să lucrez împreună cu Alex (cine putea ști atunci că peste ani și ani vom ajunge să lucrăm din nou împreună că antreprenori și vom deschide primul restaurant din țară pentru familii cu copii), mergeam în excursii împreună și ne vedeam weekend de weekend. El a fost atunci inițiatorul primului ziar din lume scris și manageriat în totalitate de către copii, se numea Pupăza din Tei. E ziarul pe care noi l-am lipit pe perete în restaurantul nostru (negândindu-ne că nu mai sunt alte exemplare rămase). Alex pe atunci era îndrăgostit de mine dar, ce să-i faci, pe mine mă enerva teribil. Toată aventura asta cu fundația a ținut cam 1 an, după care eu m-am retras, la mijloc fiind o neînțelegere.
Au trecut vreo 2 ani, eram spre finalul clasei a 8-a când ne-am reîntâlnit la o discotecă pentru copii (cunosc termenul de club dar pe atunci se chema discotecă) unde el era MC. Da, erau multe proiecte faine și pe atunci chiar dacă nu aveam ateliere și workshopuri cum au copiii din ziua de azi. De data asta, roata s-a întors căci îmi plăcea mie de el dar, dintr-un orgoliu copilăresc, Alex a vrut să îmi demonstreze ce Don Juan este el și s-a sărutat în fața mea cu o altă fată. Și bine că s-a întamplat așa. De multe ori m-am gândit că dacă lucrurile ar fi stat altfel și noi aveam o idilă puerilă pe atunci poate nu am fi trăit o poveste de iubire mai târziu.
Au trecut ceva ani în care nu am mai știut nimic unul despre celălalt că nah, nici nu exista Instagram sau Facebook. Nici măcar telefon mobil nu aveam. Până când, ne-am întâlnit, într-o dimineață, pe la sfârșitul clasei a 10-a. Eu mergeam în drum spre școală iar el voia să prindă trenul de București unde era invitat la emisiunea lui Florin Călinescu că reprezentant al aceleași fundații unde ne-am cunoscut. Am stat foarte puțin de vorbă, doar cât ne-am salutat și am schimbat două cuvinte. Apoi fiecare și-a văzut de drumul lui dar preț de o secundă ne-am întors unul spre celălalt și ne-am zâmbit. A fost momentul în care timpul s-a oprit în loc și m-am îndrăgostit de el. S-a terminat anul școlar, a venit vara și spre sfârșitul ei am primit un telefon de la Alex. Mă chema să ne vedem și să mai povestim. Ne-am văzut chiar cu 2 zile înainte să înceapă clasa 11-a și întâlnirea noastră a durat nici mai mult , nici mai puțin de 8 ore. Ne-am plimbat, am râs, am povestit, am fost la el în garsonieră unde fusese o petrecere cu o seară înainte (pfff, ce puști mai avea garsonieră în care să poată da petreceri?!) și am mâncat toate dulciurile rămase, ne-am văzut cu alți prieteni, am fost la o terasă….. Cea mai lungă așteptare a fost sărutul lui Alex care mă ținea că pe jar. La un moment dat eram convinsă că el nu mă chemase la o întâlnire ci doar ca amici. Varianta lui e că voia să fie sigur că și eu îmi doresc asta 🙂
La momentul ăla, nu îmi doream decât o relație de scurtă durată, de distracție mai ales că avusesem o relație de 1 an cu puțin timp înainte. Și, da, chiar a durat puțin. Momentan, puțin peste 17. Am senzația că am închis ochii o secundă și când i-am deschis au trecut 17 ani. Frumoși, plini de aventuri, de certuri și împăcări, de urcușuri și coborâșuri, de lacrimi și râsete.
Ne-am căsătorit în 2013 (13 este numărul nostru norocos, prima noastră întanire a fost pe 13 septembrie), am avut o nuntă așa cum ne-am dorit adică cu distracție cât încape și cu prietenii noștri alături iar în 2014 a apărut Iris, primul nostru copil. La puțin timp după , adică în 2016 , a venit pe lume și Matias.
Oamenii, când aud povestea noastră, ne întreabă cum am rezistat și dacă nu ne-am plictisit. În primul rând suntem foarte buni prieteni și atunci nu ai cum să te saturi de prietenul tău cel mai bun. În al doilea rând, am învățat să comunicăm și să exprimăm supărările și frustrările într-un mod constructiv. Astfel încât să ajute relația, nu să o distrugă. Și în al treilea rând, despre asta cred că este iubirea. Să îți fie suficient cel de lângă tine, să nu îți dorești să cauți fericirea în altă parte, să îți dorești să îl faci fericit pe cel de lângă tine. După 17 ani eu încă sunt îndrăgostită de Alex și sper să fiu așa o viață întreagă. Că tare frumos este.
