Nu mai țipa! De câte ori am spus fraza asta copiilor mei și, culmea, eu țipând mai tare decât ei. Într-o zi, gândindu-mă disperată la o soluție, mi-am dat seama că degeaba încerc să îi schimb pe copii dacă nu schimb nimic la mine. Și am început să pun pe hârtie, ca într-un jurnal, situațiile când ei încep să țipe, cum reacționez eu, cum și de ce se calmează și tot așa până când am reușit să îmi creez o serie de pași pe care să îi urmez de fiecare dată astfel încât să devină o obișnuință. Copiii au început să observe schimbarea în comportamentul meu și treptat am văzut-o și eu la ei.
Prevenția : În primul rând încerc să previn. Când știu că cel mic a fost suprasolicitat la grădiniță, s-a certat cu un coleg, e bolnav, somnoros sau flămând stau în gardă pentru că știu că vă fi mofturos. Și atunci îi dau să mănânce ce știu că îi place sigur, amân strânsul jucăriilor și eventual sar peste dușul de seară. De asemenea evit să îl duc în spațîi aglomerate gen parcuri unde sunt șanse mari să se iște un conflict. Imaginează-ți cum eșți tu într-o zi proastă de-a ta și cum îți doreti că lumea din jur pur și simplu să iți facă pe plac și să nu te contrazică.
Calmul : În mijlocul unei crize de plâns, încerc să îmi mențîn calmul. Țipatul sau bruscatul nu sunt o soluție niciodată. Cobor la nivelul lui și încerc prin întrebări simple, la care să răspundă cu da sau nu, să aflu cauza nemulțumirii lui că să pot găși o soluție. Și îi explic că dacă țipă eu nu înțeleg ce s-a întâmplat și oricât mi-aș dori de mult, nu îl pot ajuta. De exemplu dacă plânge isteric pentru că vrea o jucărie pe care o are Iris îi explic că o poate ruga frumos pe Iris să i-o împrumute și se pot juca pe rând. Sau poate lua o altă jucărie până termină Iris de jucat.
Fermitatea : Dacă de exemplu plânge isteric pentru că vrea să îi dau ceva dulce și nu se poate în acel moment, cel mai important mi se pare să rămân fermă în decizia inițială de a nu îi oferi dulcele pentru că altfel vă învăța că de fiecare dată când își dorește ceva trebuie să plângă că să îl obțînă. Iar eu tocmai asta încerc să îi subliniez : dacă țipi nu vei primi. În schimb, daca mă rogi frumos, vom găși o variantă care să ne mulțumească pe amândoi ( că o felie de unt cu miere în loc de o ciocolată). Dar dacă vei ceda chiar și o singură dată, copilul vă ține minte.
Ajutorul : Un alt lucru pe care îl fac este să apelez la Alex ( soțul meu) atunci când nervii mei sunt întinși la maxim și simt că am să cedez. Plec în altă cameră că să mă pot linișți. Daca eșți într-o zi proastă de-a ta, cel mai probabil vei ajunge să țipi la el și să creezi un adevărat scandal. Copilul are nevoie să știe că tu poți să îi rezolvi problemele și are nevoie să știe cumva ce urmează să se întâmple că el să se poată linișți. Spre exemplu Matiaș se așteaptă să îl iau în brațe și să îi șterg lacrimile. E primul lucru pe care îl cere. Și asta cumva îl liniștește.
Izolarea : În alte situațîi de exemplu când vrea să o bată pe Iris ( surioara lui mai mare), îl duc pe Matiaș la el în cameră și stau cu el acolo până se liniștește. La început e foarte nervos pentru că simte că nu are pe ce să își verse nervii dar în câteva minute se calmează. Iris, acum la 5 ani și jumătate, se duce singură la ea în cameră când e nervoasă sau supărată și îi face bine izolarea asta de restul lumii. Fie începe să se joace , fie stă un pic în pătuțul ei că să se calmeze.
Urmările : Noi am mers pe ideea că cel mic trebuie să înțeleagă că orice faptă pe care o face are urmări. Îi lăudam și îi răsplătim atunci când de exemplu fac curat fară să le cerem noi sau ne ajută la firmă și le confiscăm câte o jucărie pe o anumită perioadă de timp (care poate fi o zi sau o săptămână) dacă nu își strâng jucarille. Le explic că dacă ei nu își duc lucrurile la loc, jucăriile se simt neglijate și ei vor trebui să le recâștige. Că atunci când neglijezi un prieten.
Indiferența la cei din jur : Când eșți în public și copilul face o criză de nervi, nu te uita stânga – dreapta. Uită de sentimentul de rușine pentru că nu datorezi nimănui nicio explicație. Nu e nici primul și nici ultimul copil care face o criză de nervi sau un tantrum , și important în momentele alea este copilul. Asupra lui trebuie să fie concentrată toată atenția și energia voastră și nu încercați să dovediți celor din jur că voi sunteți niste părinți exemplari care știu să își educe copilul , nu cumva să creadă cei din jur altceva. Nu transforma problema copilului într-o problemă de-a ta. Și nici nu alegeți să plecați de exemplu de la o petrecere pe motiv că are copilul o criză de plâns. Ieșiți cu el afară sau mergeți în altă cameră până se liniștește dar reveniți. Dacă voi vă simțiți bine și vă doriți să mai rămâneți dar alegeți să plecați, veți ajunge să dați vina pe copil pentru că ați plecat și asta duce la frustrări acumulate în timp.
Foarte important mi se pare să porți o discuție cu copilul tău după ce s-a liniștit în care să îi explici că a greșit , de ce a greșit și cum ai vrea să se comporte pe viitor. Chiar dacă e a 100-a oară când porți această discuție. Nu uita că e normal până la urmă că un copil să aibă și aceste crize de plâns sau de nervi pentru că e modul lui de a se descărca de frustrări iar noi că adulți facem la fel.
SFAT : Creeaza-ti propria ta lista cu pasi in functie de ce crezi ca ar merge mai bine la copiii tai , scrie-o pe o hartie si pune-o uneva la vedere astfel incat sa poti fi consecvent.
