Doi copii, două experiențe total diferite. O să povestesc despre amândouă pentru că la primul copil (Iris) am făcut multe greșeli dar am învățat din ele astfel încât la cel de-al doilea copil (Matias), înțărcarea a fost blândă, a venit natural și nu a mai fost o traumă.
Prima înțărcare
Am născut prin cezariană iar laptele mi-a venit în a treia zi după naștere. Timp în care am băut ceaiuri pentru stimularea lactației și am tot pus-o pe Iris la sân. Îmi doream enorm să alăptez iar faptul că două asistente mai în vârstă mi-au spus că nu voi putea alăpta pentru că nu am sfârcurile formate și că mai bine îi dau doar biberon că oricum e mai simplu, nu m-a făcut să renunț la ideea mea. De altfel am avut mult lapte iar sfârcurile s-au format în 1-2 săptămâni (ce-i drept am avut multe răni în acest proces). Iris a fost un bebeluș care a refuzat total diversificarea în sensul în care erau zile întregi când nu mânca nici măcar o linguriță de supă. Nu știu dacă asta sau dintr-un alt motiv, s-a ales cu o anemie puternică și o simplă otită i-a pus viața în pericol. Atunci toți medicii mi-au spus că trebuie obligatoriu să o înțarc pentru că altfel nu vă mânca și nici nu își va reveni cu anemia. Asta se întâmpla când avea Iris vreun 1 și 2 luni. Disperată și având încredere în pregătirea și competențele medicilor, am mers pe metoda veche de înțărcare. Și anume a luat-o mama mea într-o noapte și a dormit cu ea (vorba vine dormit, că nu a închis un ochi toată noaptea). A fost un coșmar. Amândouă plângeam pentru că psihic niciuna dintre noi nu era pregătită pentru acest pas iar eu am avut niște dureri de sân înfiorătoare. Sânii mei erau plini de lapte și se umflaseră atât de tare încât eram nevoită să îi țin cu mâinile. Venele de pe sâni erau îngroșate și sânii deveniseră fierbinți. Era o imagine îngrozitoare. Dimineața nu am rezistat și am alăptat-o atât cât să mai eliberez din tensiune pentru că îmi era frică să nu fac mastită. Am mai încercat în ziua respectivă să nu o alăptez dar plânsetele și durerile continuau. De pastile nici nu am vrut să aud, sunt medici care nici nu le recomandă decât în situații excepționale când vorba de o problemă medicală pentru că pot da multe reacții adverse nedorite.
Trauma psihică : Am trecut prin foarte multe sentimente contradictorii și nu mă puteam opri din plâns. Mă uitam în ochișorii lui Iris care mă privea disperată și nu înțelegea de ce refuz să îi dau țiți pe care o iubea și de care avea atât de multă grijă. De ce refuz să îi dau lăpticul care a hrănit-o atât de multă vreme? Iar eu simțeam că îmi părăsesc copilul și că nu o să mă mai iubească la fel de mult.
Într-un final am luat decizia să alăptez în continuare și să încerc o înțărcare treptată. Iris mânca noaptea din oră în oră și am început să scot pe rând câte o masă. Asta, bineînțeles, a presupus că trebuia să o plimb în brațe prin cameră, să îi cânt sau să o legăn pe picioare. Și am reușit în câteva săptămâni să îi scot complet mesele de noapte. Au urmat apoi mesele de peste zi. Începuse să mănânce un pic mai bine și am avut ajutor din partea mamei mele. Încercam ziua să mai plec de acasă astfel încât să nu mă vadă și am reușit în felul ăsta , în alte câteva săptămâni, să îi scot și aceste mese de peste zi.
Ca sfat, dacă cel mic nu mănâncă în primele luni de la diversificare , nu înțăracatul e soluția. El va mânca în ritmul lui și singurele lucruri pe care trebuie să le verifici sunt : dacă ia în greutate și dacă analizele la sânge sunt bune (ex: să nu aibă lipsă de calciu, fer, vitamina D etc.). Lapte în sâni cel mai probabil vei avea mult timp după ce nu mai alăptezi (eu am mai avut vreun an, un an și jumătate) dar este perfect normal.
A doua înțărcare
A doua oară tot prin cezariană am născut iar laptele a venit imediat, la câteva minute după ce l-am adus pe lume astfel încât am putut să alăptez când eram încă la terapie. La Matias am fost mult mai liniștită, mai relaxată și nu am mai băgat de seamă tot ce îmi spuneau cei din jur : că laptele după 1 an e apă chioară, că îl învăț prea răsfățat, că nu o să mai renunțe la țiții. Mi-am văzut liniștită de copilul meu și am lăsat înțărcarea să vină natural. Ce înseamnă asta? Pentru mine momentul potrivit a fost acela în care am simțit că atât Matias cât și eu eram pregătiți psihic. Motivul principal a fost extenuarea. Matias , că și Iris, mânca foarte des noaptea, eu nu reușeam să mă odihnesc iar a doua zi trebuia să fiu super fresh pentru doi copii și job. După multe nopți nedormite mă trezeam nervoasă, plină de frustrări și mă purtam urât cu cei din jur inclusiv cu cei mici. Și atunci alpatatul nu mai era așa o bucurie ci se transformase într-un motiv de ceartă. Matias mânca foarte bine și era un copil independent. Așa că atunci când avea Matias 1 an și jumătate am început să aplic aceeași tehnică ca și la Iris și anume : să scot câte o masă noaptea iar ziua să încerc să lipsesc câteva ore astfel încât să nu mă vadă.
Și lucrul de care m-am temut cel mai mult și anume că voi pierde din afecțiunea copilului nu s-a întâmplat. Iris are acum aproape 6 ani iar Matias 3,5 ani și nu există zi în care să nu mă mângâie pe sâni sau să nu îmi bage mâna pe sub bluză și să se așeze cu capul pe ei. Așa că nu îți fă griji, alăptează atât cât simți tu nevoia și fă lucrurile în ritmul tău. Nu te lăsă presată de părerile rudelor, medicilor sau prietenilor. Nu înțărca doar pentru că începi serviciul, vei vedea că cel mic se adaptează programului și se învață să mănânce altceva sau să adoarmă fară țiți cât ești tu plecată. Și nici nu te simți vinovată dacă simți că vrei să îl înțărci pentru că dacă tu ești liniștită și odihnită, bebe va fi fericit. Când vine vorba de legătura dintre tine și puiuțul tău, cu siguranță TU știi cel mai bine. Și ține cont că înțărcarea se face trepat, e un proces care durează și care implică multă răbdare.
