Am crescut în Iași și până în clasa a 8-a am mers la școala din cartier, care era unul muncitoresc. Plin de crâșme, de băieți de cartier care spărgeau semințe în fața blocului, de gășți care stârneau bătăi în fiecare seară. Iar pentru noi toate astea erau ceva normal. Uneori nici nu le mai observam. Doar seara îți era frică să vii acasă după o anumită oră.
Totul a început prin clasa a 4-a când un băiat , mult mai mare decât mine, mă agresa constant în curtea școlii punându-mi mâna pe sâni în treacăt : “ce fată frumoasă o să fiu când voi crește”. Probabil că eu ar fi trebuit să fiu mandră și să mă simt măgulită. De altfel, colegele mele erau un pic invidioase pentru complimentele pe care le primeam. Și asta mă făcea să uit repede ce s-a întâmplat deși deveneam stresată ori de câte ori îi vedeam fața acelui băiat.
Lucrurile s-au înrăutățit în clasele gimnaziale pentru că învățam de după amiază și asta însemna că iarna ne întorceam acasă când deja era întuneric afară. Îmi amintesc cu groază că mă ascundeam după mășini și mă strecuram pe furiș prin cancelarie că să scap de cei care voiau să mă bată. Da, pe furiș pentru că profesorii nu voiau să știe , nu se băgau și nu interveneau. Un profesor de muzică a venit într-o zi vânăt la față pentru că a deranjat un elev. Am supărat la un moment dat niște “fete rele” pentru că iubitul uneia dintre ele mi-a spus că sunt frumoasă. Au fost zile, luni, ani de coșmar. Am fost amenințată în curtea școlii cu profesori prezenți că “mă calcă în picioare și se pișă pe fața mea”. Și știi care e ironia? Cel care m-a scăpat de bătaie a fost băiatul care îmi punea mâna pe sâni în clasa a patra. Mi-a fost frică de ce îmi vă cere în schimb dar nu, nu a pretins nimic de la mine.
Poate te întrebi ce au făcut părințîi mei. Păi, în primul rând eu și sora mea am fost crescute doar de mama. Întotdeauna m-am simițit vulnerabilă că am doar mama și am încercat mereu să o protejez, să nu o încarc cu problemele mele, să mă descurc singură. ”Ei” știau asta și atunci profitau. Mă amenințau că dacă vorbesc o vor bate pe mama mea. Ajungeam acasă cu zâmbetul pe buze și îi spuneam mamei cât de frumos a fost la scoală. Copiii pot disimula foarte bine așa că vă sfătuiesc să căutați bine dacă sub zâmbetul ăla fermecător nu se ascund niște suferințe, niște traume.
Pe atunci nimeni nu vorbea de bullying și stăteam toți cu frica în sân pentru că știam că la un moment dat toți o vom păți. Chiar și agresorii pentru că și ei , la rândul lor erau agresati. Important era cât de ușor puteai să scapi. Câte colege de ale mele nu au fost bulgărite în chiloți sau în sutien. Dar nici ele nu spuneau acasă pentru că le era teamă că vor fi certate. Da, asta era mentalitatea : dacă pățeai ceva rău era vina ta, ai căutat-o și nu ți-ai văzut de treabă. Și uite așa înceapau băieți din clasa noastră, care veneau din familii bune să copie exemplu, că să fie și ei cool, să ne agreseze punându-ne mâna pe sâni și pe fund. Îmi amintesc că așa am ajuns să îi sparg ochlerii unui coleg când i-am dat o palmă cu toată furia pe care o adunasem până în acel moment în mine. De atunci, nu s-a mai apropiat nimeni de mine. Era legea junglei : arată că ești puternic și câștigi.
Într-a noua am mers la un liceu cu renume, cel mai bun liceu din Iași, și lucrurile s-au schimbat. Nu mai vedeam băieți care se duceau în curte după ore să se bată, paznicul școlii nu primea bani că să închidă ochii, nu mă atingea nimeni ca și cum aș fi fost proprietatea lui.
Dragilor, nu mi-a fost ușor să vorbesc despre asta dar cred că a povesti despre traumele prin care am trecut face parte din procesul de vindecare. Împreună chiar putem schimba lumea și cei de la Modern Dads au un eveniment despre bullying și despre cum poți gestiona situațiile de agresivitate. E important să ascultăm profesioniști în domeniu și să înțelegem cum poate schimba comportamentul părinților bullying-ul.
